Tudor Arghezi Fest
Cine suntem noi?
Laureati Opera Omnia
Laureatii opera Omnia editii precedente
Ce am reușit să facem în 40 de ediții
Țări invitate
laureați straini - premiul ”tudor arghezi” pentru promovarea operei argheziene
Laureați opera omnia Scriitori Gorjeni
Laureați opera omnia Scriitori străini
Bine v-am găsit stimați și neuitați prieteni din Țara Ilenei Cosânzene și a lui Făt Frumos! Salutări și gânduri dragi din Canada, de aici de la Montreal până la Tg-Jiu, pe plaiuri brâncușiene și la Târgu-Cărbunești, locul unde a văzut lumina zilei excepționalul poet Tudor Arghezi și unde astăzi îl sărbătoriți!
Când mă gândesc acasă la România, nu pot să nu îmi amintesc cu dor și duioșie de primăverile noastre, de întâlnirile poeților și scriitorilor de la Cenaclul Columna cu confrații literari din țară și de peste hotare, adunați sub aura marelui poet la Festivalul Internațional Literar “Tudor Arghezi”.
Felicitări din suflet distinșilor și inimoșilor organizatori, în frunte cu onorabilul director al festivalului, scriitorul și poetul Ion Cepoi, care în fiecare an a reușit alături de admirabili și excepționali invitați să organizeze cu succes aceste minunate intâlniri literare internaționale! Cu toata prețuirea, felicitări și mult succes tuturor!
Eu cred că actul creației este plin de speranță intenționând să îi facă pe iubitorii de artă să atingă și alte niveluri ale cunoașterii și anume că destinul omului nu are limite - ca și sufletul lui este cosmic și nemuritor. Noi toți avem posibilitatea absolută de a reîntâlni fiecare răscruce a timpurilor și a spațiilor parcurse în diversele noastre perioade de viață, fie că ascultăm o piesă muzicală care ne impresionează, fie că suntem în fața unei picturi, a unei sculpturi în care descoperim o poveste, fie că suntem cu o carte în mână și citind-o ne regăsim amintirile, trăirile noastre, sau calătorim în timp înapoi, sau descoperind locuri noi, toate acestea reflectă puterea vrăjită a acestui act miraculos al creației. De aceea pasiunile au un loc atât de important în viața noastră!
Îmi amintesc cu deosibită plăcere de oameni deosebiți pe care i-am intâlnit la acest festival, adevărate valori ale literaturii române și internaționale, oameni deosebiți, cu suflet înalt, ce au dat aripi de zbor și viselor mele, au facut posibile împlinirile mele artistic-literare, precum poetele Paula Romanescu, Antoineta de Angelis, Ioana Diaconescu, poeții George Țărnea, Radu Cârneci, Petre Ghelmez, Ioan Flora, Gabriel Chifu, actorul Silviu Stănculescu, scriitorii și criticii literari si de artă Laurențiu Ulici, Marius Tupan, Grigore Grigurcu, Aureliu Goci și Radu Bogdan. Nu am să uit niciodată prietenia lor și a prietenilor mei de o viață, poeți și scriitori minunați de la Cenaclul Columna, acești oameni excepționali de la care am aflat că visele au aripi, că visele se pot transforma în realitate și poate de aceea îmi place și acum să numesc pânzele mele pictate “Reves aux mur” / ”Vise la zid”, așa cum am intitulat cea de-a patra expoziție personală de pictură de la Biblioteca Deux Montagnes, orașul în care locuiesc la nord de Montreal, iar cel de-al patrulea volum al meu de poezie se numește ”Reves d’emprunt” / ”Vise de împrumut”.
Această exprimare în cuvinte și în culori este oglinda universului nostru interior și exterior, a sufletelor noastre răscolite de întrebări, de trăiri, de amintiri, de pasiuni și vise arzătoare!
Cred cu sfințenie că arta este modul cel mai intim prin care ne acordăm precum un instrument muzical cu noi înșine. Ne face vulnerabili și adevărați!
Cred că dacă nu ar fi existat visul și magica lui putere de a-mi transpune sufletul în artă nu aș fi rezistat dorului ce mă cuprinde în fiecare clipă când mă gândesc acasă. Pentru că oricât de bine ne-am simți aici în „țara minunilor” numită Canada rădăcinile mele au rămas adânc înfipte în țara Ilenei Cosânzene și a lui Făt Frumos, de care sufletește nu o să mă despart niciodată!
Cu dor real, Carmen Doreal
Nostalgii gorjene
Că Arghezi e iubit în mare măsură (nu spun exclusiv) la el acasă nu-i niciun secret. Inclusiv de lumea scriitoricească, în special de poeți. Puțini știu însă că cea mai mare comoară postumă Tudor Arghezi, inclusiv câteva mii de manuscrise olograf argheziene, se află la Arad. Aici unde Baruțu Arghezi, împreună cu soția sa, Melania Arghezi, devotată, inclusiv operei argheziene, au dăruit Universității de Vest arădene toate manuscrisele pe care le aveau în păstrare aparținînd marelui poet. Și nu numai manuscrise valoroase, ci și multe obiecte de artă, colecții nestemate, mobilier cândva în folosința familiei Arghezi. Așa că Universitatea a creat un muzeu Arghezi la Arad și un Centru de Studii Argheziene în colaborare cu Academia Română prin mijlocirea academicianului și critului literar Eugen Simion.
Din câte știu eu, Tudor Arghezi nu a călcat niciodată prin orașul de pe Mureș, prin Arad. Că știa însă multe despre el, nu mă îndoiesc. Era doar companion, în Penitenciarul Văcărești, în 1919, cu cel mai vestit arădean din toate timpurile: cu Ioan Slavici. Uite cum istoria, ironic sau nu, face legături inimaginabile între oameni și locuri.
Și eu sint un arădean premiat la Tg.-Jiu cu marele și neprețuitul premiu Tudor Arghezi, deși trăiesc și scriu în orașul în care a debutat literar celălalt nume de glorie a poeziei române din secolul XX, Lucian Blaga : cu poezie, în 1910, în ”Tribuna”, și cu eseu (”Intuiționismul lui Henri Bergson”), în 1914, în ”Românul”. Uneori lucrurile se leagă fericit.
HOMER, CHIPUL
Ne-am împachetat
toate detaliile vitale și...
Și amănuntele personale
din zborul mai departe,
vocea mi-a zburat
pe gardul cerului local
am plecat la spital
la vindecarea destinului,
ce hora încântată iarăși
pe Dunare la Ada-Kaleh
ce vinuri glaciale albe
Și negre, grele ca muntele
Miroci, azi adus special
pe un țărm de val dunărean
la Lepenski vir, unde azi
Chipul lui Homer!
Sînt puţine cărţi și mai multe gînduri cu şi despre pandemia instalată în urmă cu mai bine de un an; schimbări radicale, falii adînci, sufleteşti, mai ales, despărţiri dureroase, sentimentul de a nu putea face nimic şi de a aştepta un deznodămînt în resemnare, trecutul blocat brusc cu o cortină de fier, ca acelea care separă scena de sala de spectacole, în cazul unui incendiu într-un teatru, înstrăinarea, tăierea punţilor de comunicare în spatele măştilor, al distanţării care presupune nu îmbrăţişări, ci întîlniri prin ciocnirea pumnilor sau, eventual, a coatelor de la mîini, retezarea întîlnirilor cu publicul (lansări de carte, tîrguri, expoziţii, conferinţe, festivaluri etc.), însingurarea părînd, paradoxal, a-i conveni ficţionarului care, oricum, îşi scrie/citeşte singur cărţile dintotdeauna; lipsa contactului direct, însă, cu cititorul ("on line" e o minciună sau o cafea cu înlocuitori din vremea cealaltă), formulează o dramă a noncomunicării într-o civilizaţie a comunicării, astfel încît, scriitorul, artistul, în general, par să fie victime de serviciu ale pandemiei.
Ioan Holban
Un cetățean de onoare al orașului lui Tudor Arghezi
“La ediția din anul 1999 a Festivalului Național de Literatură Română ,,Tudor Arghezi” (devenit Internațional, din anul 2006), volumul meu – intitulat "Metonimii de word-trotter" – a fost răsplătit cu Marele Premiu la secțiunea Cuvinte Potrivite, dedicată volumelor în manuscris.
De-a lungul timpului, Festivalul acesta s-a dovedit a fi unul dintre cele mai serioase din România. Organizatorii, juriile, instituțiile, editurile, scriitorii și criticii implicați s-au ridicat întotdeauna la înălțime, urmărind slujirea înaltelor interese privind valoarea literaturii premiate, valoarea autorilor omagiați, vizibilitatea bună a cărților, perpetuarea atracției și adâncirea studiilor dedicate lui Tudor Arghezi, cât și cunoașterea operelor altor scriitori remarcabili.
Marele Premiu a constat din editarea cărții mele, care a apărut în excelente condiții grafice la Editura Fundației “Constantin Brâncuși”, cu o Prefață critică generoasă semnată de Zenovie Cârlugea. Ilustrația pentru Coperta întâi a fost aleasă inspirat, în armonie cu stilul cărții mele, plasând meditația poetică sub viziunile fabulosului M.C.Esher. Remarcabile s-au dovedit a fi preocupările organizatorilor festivalului de a face această operă vizibilă: pe lângă lansările cărții și alte evenimente de promovare (în reviste, emisiuni radio și TV, instituții culturale), s-a urmărit introducerea în bibliotecile publice, lucru deosebit de important. Astfel, organizatorii au asigurat pătrunderea cărții în toate bibliotecile publice din România, precum și în rețeaua marilor librării din toate colțurile țării.
Festivalul Internațional “Tudor Arghezi” este singurul festival românesc care s-a preocupat multă vreme, în mod constant – într-o perioadă trist-complicată a vieții culturale și scriitoricești din România – , de toate etapele drumului unei cărți bune, începând cu apariția textului, condiția scriitorului, editarea cărții, promovarea ei, popasul în librării și găzduirea finală, în leagănul bibliotecii publice sau al bibliotecii personale.
Organizatorii de ieri sunt, în mare parte, aceiași și azi: Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale (CJCPCT) Gorj, în parteneriat cu Teatrul Dramatic ”Elvira Godeanu” și Consiliul Local și Primăria Târgu-Cărbunești, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România. Ei merită aplauze și felicitări pentru dedicația și respectul arătat, în timp, Literelor Românești și slujitorilor lor.
Festivalul a rămas un prilej de a descoperi frumusețea Gorjului în luna mai, unind redeșteptarea naturii generoase cu o veche cultură românească de elită și cu farmecul unor contemporani speciali, ce apără cu eroism și dragoste cultura României viitoare”.
O
țară există în demnitate nu numai prin populația ei vie, ci și
prin memoria cu grija păstrată a personalităților sale din
trecut. Festivalul
Internațional de Literatură „Tudor Arghezi”
este, după părerea mea, emblematic pentru conservarea amintirii
oamenilor de seamă care își au rădăcinile în Tîrgu Cărbunești.
Respect faptul că orașul îl sărbătorește în fiecare an pe
Arghezi, care se trage prin tată de aici. Așa ar trebui să facă,
de fapt, toate localitățile din țară, să îi sărbătorească pe
toți creatorii iviți din perimetrul lor, chiar dacă originea lor
locală este numai de a doua sau a treia generație.
Am
fost la Tîrgu Cărbunești, demult, m-am bucurat de buna primire a
dlui director Ion Cepoi și de serviciile iscusitului său șofer…
Îmi amintesc cu nostalgie oamenii și locurile din oraș, primul și,
ca să vezi, singurul care mi-a făcut surpriza de-a mă adopta ca
cetățean de onoare al său.
De fapt, cred că în momentul de față orașul are în „proprietate” simbolică cel mai mare număr de poeți și critici importanți din România, toți trecuți pe la Tîrgu Cărbunești și încununați cu Premiul Arghezi. Un premiu care poartă numele unuia dintre cei mai mari poeți universali din secolul XX.
Sună
patetic, dar am dovezi
Festivalul Tudor Arghezi, primăvara – un fapt de viață. Eveniment cultural devenit instituție din 1980 și până azi. Până mâine, până unde și cât va fi nemurirea poeziei lui Arghezi. Iar nemurirea poeziei lui Arghezi – o spun nu ca pe o profeție, o spun ca pe un adevăr de bun simț, ca pe o stare de spirit palpabilă, cu primăvăratică renaștere an de an – nemurirea poeziei lui Arghezi, spun, va dura tot atât cât va dura și admirabilul, inepuizabilul folclor gorjenesc. Ce vă mirați !
Nimeni nu trebuie să se mire sau îndoiască. Oricât de chinuită este școala astăzi. Folclorul nu piere. Arghezi nu piere. Festivalul Arghezi din inimile noastre nu piere. Toate astea, recunosc, sunt vorbe-vorbe, par “abureli”. Sună patetic, dar am, la purtător, ceva dovezi. Fiecare dintre cei trecuți prin Festivalul Arghezi o ediție sau mai multe – cât îi fericesc pe liricii gorjeni, prietenii mei, pentru permanența aceasta ! – îi purtăm marca indelebilă în litera și duhul nostru, în scrisul nostru, în cv-urile noastre. L-am dus cu mine în 2018 la Paris, prin Edition L’Harmattan, din inițiativa și prin traducerea Soniei Elvireanu. Îl duc cu mine prin traducerile aceleeași, în Mondes Francophones. Și tot așa, în 2020, în Liban, on-line, la Festivalul Naji Naaman (Prix d’honneur pour œuvres entières). Îl duc cu mine lunile următoare la Roma, prin revista Atelier și, ca volum, prin Ladolfi Editore. Poetul, criticul, conferențiarul Giuliano Ladolfi ajunsese la Iași, de dragul lui Eminescu. Acum, după ce a citit/recitit de mai multe ori traducerea franceză Lumière, doucement – “une bijou”, după părerea domniei sale –, învață cu o repeziciune uimitoare limba, cu mine, cu poemele mele în română, traducându-le pentru revista și editura pomenite mai sus. Redescopăr prin el, prin “gura” străinului, fratelui senior întru poezie, dulceața limbii în care scriu, dulceața și magnificiența, dulceața și fragranța, dulceața și nemurirea ei. Și-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru șansa, pentru fericirea de mă fi născut, pe urmele lui Eminescu și Arghezi, fie și la o distanță cosmică, poet român. Îi mulțumesc lui Giuliano, un aristocrat interesat de poezia sacră, împătimit de sunetele ei în limbajul aezilor contemporani, că m-a redat pe mine, mie însumi, frângându-mă lumii italice, prin limba sa care acum este și limba mea/a poeziei mele. Îi mulțumesc și îl invit prin cele de față să citească și să descopere, trecând din poezia mea în marea poezie a lui Arghezi, cum a citit și descoperit poezia lui Eminescu. Îl invit, în duhul Festivalului, să vină în Gorj, la Tg.Jiu, să conferențieze despre autorul Cuvintelor potrivite, cum a mers la Iași, pentru Eminescu.
Bref,
dincolo de vorbe-vorbe-vorbe, avem de lucru, Festivalul Arghezi
duduie și când tace. Tace și lucrează în/prin toți ai
Festivalului Arghezi. Este o instituție-antrepriză de lucrări
publice dresată în buricul Târgului Jiu-Cărbunești, cu
reverberație națională și internațională. Faptele o dovedesc.
Va dura cât folclorul, cât limba.
Cât
nemurirea lui Arghezi.
Cinste celor ce văd de nemurirea aceasta !
Premiul național de poezie Opera Omnia din cadrul Festivalului Tudor Arghezi este fără nicio îndoială unul prestigios, așa cum sunt și celelalte premii oferite de Centrul județean pentru promovarea și conservarea culturii populare Gorj. Lista numelor spune totul despre seriozitatea și valoarea laureaților, dar și despre criteriile ferme ale juriului. Mi se pare onorant pentru un autor, fie el poet sau critic literar, să se afle, prin alegerea juriului, în compania laureaților de până acum, de acum, de la Târgu Jiu și Cărbunești. În plus, să se bucure de lumina renăscătoare de energii sacre a lunii mai. Este luna când s-a născut poetul Cuvintelor potrivite, lună fastă din moment ce și Blaga și Dante se ivesc în lume în strălucitorul început sau mijloc de mai. Cei care vor fi laureați în acest an, greu încercat de pandemie și izolare, le doresc să fie încrezători că spiritualitatea și talentul sunt mai puternice decât stricta determinare și relativismul axiologic generalizat în ultimul timp. Premiile care poartă numele poetului de la Mărțișor devin un semn reînnoit că literatura ne poate salva de abandonarea reperelor profesionale și morale...
(translated from Greek by Victor Ivanovici)
Salonic, 2013 d.H. Oraș dedesubrul orașului
(translated from Greek by Victor Ivanovici)
Aseară
la noi în urbe a sosit Heraclit
și
ne-a vorbit în aforisme, când în fragmentele păstrate
−
și când într-altele dintre acelea care s-au pierdut −
de
auzit
se
auzeau doar cele mai obscure:
«focuri-veșnice
și suflete-emanații»
«suntem
și nu suntem»
«în
aceleași orașe locuim într-olaltă
și
viii și morții»
«unii
într-alții respirăm»
«dând peste cimitire morții îi
numărăm»
− în limbă curentă parcă așa zicea −
fără
întoarcere e fluxul omenirii
(aici vine și râul)
succesiunea
generațiilor
pe pământul acesta, în același oraș
1000
și ceva sunt mormintele
din secolul al patrulea înainte de
Hristos
în zona Artezienei
și 411 mai la vest, pe
decumanus
cam pe la jumătate
și preț de un salt mai
apoi
de la masacrul de pe Hipodrom
la cel din
Auschwitz
Oraș spintecat, Salonic, cu rărunchi la
vedere,
arată-ne dăruie-ne
orașul dedesubrul
orașului
ține-ți orașul și rana deschisă
oraș
înăuntrul orașului
sub pașii noștri morminte și străzi
la
glezne purtând aripi moarte
− dinți și cununi de aur
ofrande −
depuse în vase de lut
depuse chiar în
lut
incinerate
n-ai să-ncetezi vreodată
tu
Salonicule oraș peste-alt oraș
s-atârni cu morții tăi
pentru vecie
și nou să tot revii
tot neîntreg tot în
schimbare
iară noi
morți ce-și așteaptă rândul
să
lustruim într-una marmora
− in situ −
morții și viii
dimpreună
CREION
La cel de-al 141-lea soroc al nașterii marelui poet și la un an de la momentul în care efortul meu creator a fost răsplătit cu premiul național care-i poartă numele, gândul și recunoștința mea se îndreaptă, deopotrivă, spre cel omagiat, dar și spre cei care, cu râvnă, devotament și spirit de sacrificiu, îi perpetuează amintirea. A fi solidar cu marii înaintași înseamnă, implicit, a fi solidar cu cei care, azi, se îndeletnicesc cu scrierea literaturii, împărțindu-și, fără pizmă și folos oneros, efemeritățile și gloria. Marii poeți nu trăiesc, însă, prin aniversări și comemorări, ci prin opera lor, prin răsfrângerea acesteia în conștința publică națională, prin izvoarele ei de adâncime și prin ramurile mereu înfrunzite ale coroanei așezată pe creștetul lor de posteritate.
Puțini dintre poeții care l-au premers, și la fel de puțini dintre cei care i-au urmat, au avut, asemenea lui Tudor Arghezi, o mai acută percepție a unicității și misterelor harului, o mai nefariseică modestie și o mai sinceră umilință a rostului poeziei și al scrisului. E un truism, ce merită mereu repetat, că nu a fost deloc întâmplător ca, în 1962, când a început publicarea primei serii ce aduna creația sa, în prefața ce însoțea volumul întâi, Arghezi a renunțat la „titulatura generală, falnică și infatuată, de Opere”, numindu-și impresionanta serie de volume de poezie, proză și teatru apărute până atunci cu un singur cuvânt: scrieri.
Nimic nu sună mai autentic, mai impersonal și, în același timp, mai puțin echivoc decât acest cuvânt care ne duce cu gândul la înțelesul originar al scrisului ca act profund omenesc, dar și ca echivalent râvnit, ca pandant și sprijin al Logosului dintâi. „Cuvântul potrivit” a rămas o aspirație niciodată împlinită, așa cum se întâmplă întotdeauna cu marii poeți, creatori sau nu de limbă, dar scormonitori în adâncurile gândului și ale simțirii. E „învățătura” pe care scrierile sale o transmit celor de azi și, poate, dacă timpurile nu vor fi potrivnice, celor din viitorime. Iar Testamentul său nu e doar o extraordinară artă poetică, ci și un legământ reînnoit cu fiecare generație, infinit în formă și neschimbat în semnificații.
Cluj, 21 aprilie 2012
Înainte de toate, felicitări
managerului directorului de Festival pentru continuitate, faptul că
nici într-un an cu atâtea restricții dramatice legate de „pandemia
noului coronavirus” (2020) nu l-a oprit să acorde (fie și online)
Premiul Arghezi pentru un poet și un critic, e admirabil. E dovada
unei extraordinare solidarizări culturale cu poeții și criticii
români (mereu premiabili, alții și alții, anual) a autorităților
culturale gorjene, din Târgu Jiu și Cărbunești.
Un premiu de
rangul acestuia (cu un juriu de autoritate condus de Nicolae
Manolescu, președinte al Uniunii Scriitorilor; premiu finanțat de
Uniunea Scriitorilor) îți poate schimba destinul ca scriitor (nu
numai fiindcă Premiul Arghezi atârnă greu la dosarul pentru
acordarea indemnizației
de merit, la o adică).
Într-un an, 2020, în care atâtea alte premii literare râvnite
(importante) nu s-au acordat, Premiul Arghezi a devenit și un reper
moral.
2 aprilie 2021. BV
APRECIEREA CRITERIILOR VALORICE
Fac parte din „coloana recunoștinței fără sfârșit” a scriitorilor care au obținut Premiul național „Opera Omnia” și titlul de Cetățean de Onoare al orașului Târgu Cărbunești. „Modulele octaedrice” ale edițiilor prestigiosului festival de literatură „Tudor Arghezi” s-au suprapus an de an și au ajuns să fie în număr de 41. Dar în curând se vor împlini 70 de ani de când a fost redactat acest întristător text de obediență stalinistă: „Întrucât orașul Tg. Jiu a moștenit de la vechile regimuri burghezo-moșierești diferite monumente așezate fără nici o estetică pe raza orașului și fără să aibă un rol bine definit pentru culturalizarea poporului, așa cum de exemplu se află și o coloană metalică introdusă în fundament de beton și situată în partea de Est a orașului în noul parc creat în cursul anului 1937./ Ținând seama că această coloană prin materialele rezultate din demontarea ei ar putea folosi la alte lucrări edilitare de primă necesitate a orașului Tg. Jiu, vă rugăm a ne da cuvenita aprobare pentru dărâmarea ei, materialele fieroase rezultate putând fi predate D.C.A. din localitate”. Putem citi în regulamentul de desfășurare a festivalului nostru că el „îşi propune să contribuie la stimularea pe criterii valorice a scrisului românesc contemporan, inclusiv pentru cunoașterea şi promovarea operei argheziene”. Supun acest aspect atenției tinerilor noștri creatori înscriși la secțiunile dedicate „cuvintelor potrivite” și „biletelor de papagal”, care ar trebui să știe că nu întotdeauna s-a întâmplat astfel în privința aprecierii criteriilor valorice.
PE DE ROST
Primul era marele poet interbelic reeditat la începutul anilor 60 într-o editie bibliografică cum nu mai văzusem,pentru care am stat la rând la libraria de lângă statuia lui Matei Corvin din Cluj cu teama că nu-mi va ajunge și mie un exemplar și din care am învățat primele zeci de poeme ,în cel mai scurt timp ,pe de rost.In prima parte a volumului erau „Cuvinte potrivite ” și „Flori de mucegai”,în cea de a doua „1907” , „Cântare omului”si celelalte. Stiam despre autorul celor două prime volume tot ce se putea ști,dar asta nu însemna că mă gîndeam la el ca la o ființă în viață,contemporan cu mine,nu-mi trecuse,cred,niciodată prin minte cum se așează în fața hârtiei albe și cum scrie, și, mai ales,srefuzam să-l identific cu domnul cu mustăcioară din fotografii. Tot ce simțeam era că poemele pe care le știam pe dinafară erau ale mele, îmi erau adresate mie și nu mi se părea necesar să întreb de cine și de ce. Aveam ceva mai putin de 18 ani.
Cel de al doilea Tudor Arghezi a fost ,de data aceasta, o persoana reală, un domn bătrîn cu ochelari și baston, o siluetă sugerând fragilitatea și nesiguranța, urcând cu greu, sprijinit de soția mult mai puternic ,treptele scenei Ateneului Român, copleșit de omagii și urmărit cu o admirație, atât de plină de curiozitate,încât aproape crudă, de tinerii scriitori.
Cred că, până să ajung la Tg Jiu și la Cărbunesti, nu mă gîndisem niciodată la Tudor Arghezi ca la un oltean. Celor două imagini cu care venisem i s-a adăugat atunci, ca o aură empatică în stare să le umanizeze, legătura cu acestă parte de țară, pentru ardeleni aproape exotică. În același timp, pentru câteva clipe, m-am simțit obligată să mă mir, ca ardeleancă, de premiul „oltenesc” pe care aveam să-l primesc. Pentru câteva clipe numai, pentru că imediat mi-am amintit cum strămoșii soțului meu din Poiana Sibiului trecuseră munții și s-au stabilit la Novaci, fără să-și schimbe costumul și obiceiurile,asemenea unui mărțișor împletit din ardeleni și olteni ,în istorica încăpățânare a unității noastre aprape magice. Si deodată am simțit Premiul Tudor Arghezi, care avea sa mi se acorde,ca pe un dar nu al colegilor din Uniunea Scriitorilor , nu al domnului bătrân de la Ateneu, ci chiar al extraordinarelor poeme pe care le stiam din adolescență pe de rost si pentru care eram de o viata intreagă recunoscatoare.
Dragi iubitori de literatura,
La Târgu-Jiu se va da în curând startul unei noi ediţii a Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi“. Chiar şi online, sunt sigurӑ cӑ pulsul şi intensitatea evenimentului nu vor fi defavorizate. Prezenţa fizicӑ cu care eram obişnuiţi, va fi substituitӑ de tehnicӑ şi posibilitӑţile ei, astfel încât pe cale virtualӑ, sӑ ne bucurӑm de a fi, în acelaşi timp, oaspeţi şi gazde în casele fiecӑruia dintre noi. Transmit tuturor organizatorilor şi invitaţilor mult succes şi sӑnӑtate cu ocazia celei de-a 41-a ediţii. Incredibil cu ce vitezӑ timpul ne furӑ urmӑtoarea clipӑ! Ne lasӑ la îndemâna iluzia, fӑrӑ sӑ ne previnӑ însӑ, cӑ de fapt, în faţa lui se aflӑ mereu semnul minus. Am numӑrat anii scurşi de la Ediţia a XXXVII-a a Festivalul Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi“, de la Târgu-Jiu şi Târgu-Cărbuneşti, la care eu am fost prezentӑ. Incredibil cât de repede au trecut cei patru ani. Cum mereu sunt adepta paharului jumӑtate plin, însoţitӑ de prietenul meu fidel, gândul, cel care mereu m-a ajutat sӑ nu simt depӑrtarea ci doar apropierea, mi-am chemat în ajutor amintirile pentru a mӑ purta pe urmele acestui frumos eveniment.
Bucuria
de a ajunge la Târgu-Jiu însemna şi o legӑturӑ sufleteascӑ de
loc, de grai şi tot ce ţine de mӑnunchiul numit Oltenia,
Târgu-Jiu, Brâncuşi! Ajunsӑ
la Târgu-Jiu, timpul prealabil prezentӑrii oficiale a invitaţilor,
l-am dedicat reîmprospӑtӑrii amintirilor tinereţii, atunci când,
elevӑ de liceu la Craiova fiind, am fӑcut cunoştinţӑ cu operele
de cӑpӑtâi ale marelui Constantin Brâncuşi: Masa Tӑcerii,
Poarta Sӑrutului şi Coloana Infinitului. Mӑ
aflam pentru prima datӑ la Festivalul Internaţional de Literatură
„Tudor Arghezi“, evenimentul a cӑrui ştachetӑ, doveditӑ de-a
lungul anilor prin organizarea impecabilӑ şi calitatea literarӑ,
se aflӑ la o înӑlţime greu de egalat.
La reuşita Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi“ şi-au adus aportul CJCPCT Gorj şi partenerii acestuia, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România. Coordonatorul festivalului a fost, conform tradiţiei, prozatorul Ion Cepoi, directorul CJCPCT Gorj, personalitate a culturii gorjene, onorat de-a lungul anilor cu o mulţime de distinctii, culminând cu medalia Meritul Cultural clasa a III-a, categoria A-Literatură, oferitӑ de cӑtre Președintele României, Klaus Iohannis, cu prilejul Zilei Limbii Române.
Prezenţa la festival a fost numeroasӑ. Şi-au dat întâlnire scriitori din Romania, Liban/Austria, Rusia, Ucraina, Israel, Franţa, Serbia, Republica Moldova, Germania. Artişti plastici din Israel, România, Bulgaria, Italia şi Republica Moldova ne-au încântat privirea prin exponatele lor. Au fost organizate lansări de carte, conferinţe de presă, întâlniri cu cititorii şi vizitarea muzeului „Tudor Arghezi” din oraşul Târgu-Cărbuneşti.
M-am simţit onoratӑ pentru Premiul Naţional „Tudor Arghezi“, ca rӑsplatӑ pentru promovarea operei argheziene în Germania. Aduc şi pe aceastӑ cale mulţumirile mele. Invitaţia la Festivalul Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi“, m-a onorat, bucurat şi emoţionat deopotrivӑ, ştiind cӑ era vorba despre omagierea unuia dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române. Însӑ, cum nimic nu este întâmplӑtor, cu ceva timp înainte, îi dedicasem operei lui Arghezi o parte din evenimentul cultural-literar „Liebe, Land und Laute” (Iubire, Țară și Lӑute) organizat de societatea germano-românӑ „Deutsch-Rumänische Horizonte“(Orizonturi Germano-Române), cu sediul în oraşul Würzburg, Germania, societate a cӑrei preşedintӑ sunt. Pentru acest eveniment am tradus în limba germanӑ poezia lui Tudor Arghezi „De-abia plecaseşi“.
În data de 21 aprilie 2017, România a stat în față, prezentând-o în Würzburg-ul bavarez, Germania, prin ceea ce are mai frumos din punctul de vedere al culturii, tradițiilor, frumuseților. Celor prezenți la eveniment le-am sensibilizat sufletele prin versurile poeților noștri Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Adrian Paunescu, recitate de mine în limba românӑ și germanӑ. Cateva filme minunate însoțite de melodiile unice ale naiului lui Gheorghe Zamfir ne-au purtat prin locurile românești ce încă așteaptă să fie descoperite. Am savurat susurul izvoarelor, ecoul refulat de crestele munților noștri atât de falnici, eleganța caprelor negre, zborul planat al vulturilor, urletul lupilor, sunetul buciumelor, dar şi foşnetul lanurilor de grâu.
A fost o încercare, un mic pas, a fost un semnal trimis într-o direcție, spre care merita să îți îndrepți atenția. De ce? Fiindcă am fost binecubântați să ne tragem din una dintre cele mai frumoase țări ale Europei, care, în privința tradițiilor încă își caută egalul.
Sunt sigură că a fost un eveniment ce nu se va putea uita prea repede, a fost ziua în care România a fost mandră pentru pasul făcut în față.
* Franța: Fernando Arrabal, Eric Sarner, Sylvestre Clancier
* Republica Moldova: Mihai Cimpoi, Arcadie Suceveanu
* Azerbaidjean: Cinghiz Abdullaiev
* Suedia: Bengt Berg
* Slovacia: Lidija Dimkova
* Ungaria: Balasz Attila
* Anglia: Stephen Watt
* Bulgaria: Ognean Stamboliev
* Italia: Antonio della Rocca
* Ucraina: Vasile Tărâțanu
* Macedonia: Katika Kulavkova
* Serbia: Vojislav Karanovici
* Rusia: Natalia Azarova
* Chile: Mario Castro Navarrete
* Spania: Enrique Nogueras
* China: Xiao Xiao
* Serbia: Adam Puslojici, Dragolib Firulovici, Miljurco Vukadinovici, Zoran Pesici Sigma, Dejan Mastilovici
* Republica Moldova: Mihai Cimpoi, Leo Butnaru, Maria Pilchin, Ion Anton
* Franța: Gaston Herbeteau, Sylvain Audet, Roxana Bauduin
* Suedia: Ion Miloș
* Ucraina: Vasile Tărâțanu, Vasile Bâcu
* Italia: Achille Roselletti, Eliza Macadan
* Bulgaria: Zdravko Kissiov, Ivan Kanchev
* Columbia: Raul Cortes, Marc Zoro
* Peru: Fernando Torres Garcia
* Turcia: Metin Cengis
* Germania: Ion Dumitru, Mircea M Pop, Ioana Heidel
* Ungaria: Daniel Levente Pal
* Grecia: Monica Voudouris, Gabriel Grama, Petros Golitsis
* Austria: Peter Waugh
* Republica Sud Africană: Imola Feldberg
* Liban: Hanane Aad
* Polonia: Magdalena Filary
* S.U.A.: Lorena Sârbu
* Slovacia: Gyorgy Lipcsey
* Rusia: Valeriu Țâbulențko
* Olanda: Peter de Rijk, Maria Uzoni
* Israel: Beatrice Bernath, Liliana Galor, Menachem M Falek
* 2013, Nicolae Dragoș
* 2014, Mircea Bârsilă
* 2015, Ionel Bușe
* 2016, Ion Hirghiduș
* 2017, Spiridon Popescu
* 2018, Zenovie Cârlugea
* 2019, Adrian Frățilă
* 2020, Ion Popescu Brădiceni
Îmi țin jurnalul de război
pe pansamentul care îmi acoperă
inima rănită
copacii lumii au murit
i-am ucis noi, poeții,
în goana furibundă
după gloria clipei
nu văd ce scriu, mi-ar trebui o oglindă
dar nici oglinzi nu mai sunt
le-am spart chiar eu
într-un acces de dismorfism literar
și, oricum, în oglindă războiul s-ar întrezări pe dos
adică frumos și duios și eminamente măiestuos
nu-i așa?
războiul între lumi, între sexe
între mine de ieri și mine de mâine
între sare și pâine
e tot și nimic
îmi țin jurnalul de război
cu mâinile amândouă
să nu mi-l fure
generația următoare.
oameni normali
băusem ceva în Medusa,
eram patru și ne-a venit la 11 noaptea să fim lei,
oricum, mai bărbați decât ăia
care ne întorceam la 5 de la joburi.
cu o sticlă de rom viril,
întindeam orașul ca pe un elastic de praștie.
cântam chestii cam despuiate
și aveam poftă de femei,
cum aveam prin clasa a opta
când nu o făcusem niciodată
și ne ardeau mințile
văzând-o pe profa de sport în șort.
orașul,
după o oră de nicio primăvară cu ruj pe stradă,
a-nceput să ningă.
ningea degeaba, grăbit,
cu bucăți de apă nehotărâtă de ger,
ningea tâmpit,
să stea timpul înmurat printre lumi.
am intrat cu tancurile bărbătești într-o cârciumă.
era cald, un televizor se tânguia abătut pe-un perete.
ni s-au moleșit instantaneu sentimentele,
cred c-am și plâns...
am cerut părerea unor votci
când e cazul să ne întoarcem la neveste,
acele ființe obișnuite din casă
care nu poartă șort niciodată.
orașul se micșorase,
nici măcar țigări nu mai aveam.
eram niște oameni normali,
ce mai...
îngeri cu mâinile goale
deși repară oameni,
îngerii nu iau decizii de capul lor.
în general, sunt albi ca niște pastile împotriva durerii,
stau în mijlocul unui spațiu
și așteaptă să fie trimiși într-o cameră umană de urgență.
al meu îmi seamănă,
nu îl găsesc niciodată gata
sau unde trebuie,
îl fluier, îi promit chestii vii,
îl ameninț cu bătaia veșnică...
odată
l-am scos de aripă dintr-un poem,
stătea la palavre cu șoferul camionului cu imagini
despre bujii, carburator și alte metafore
care, de obicei, se înfundă.
altădată
l-am găsit lângă piciorul unui minut,
îl învăța să se lege la șireturi,
ăștia mici se împiedică mereu în ele
când cască gura prin eternități.
cam necurat, cam surd, cam ratat,
dependent de neprevăzut,
nu are o șurubelniță analgezică în buzunar
și nici instrucțiuni pentru răbdare
ca toți îngerii cumsecade.
repară cu mâinile goale scoase din aripi,
unge durerea cu mirosul de alb și coase apoi
cu ce mai poate deșira din divin.
bunicul
ce-ar fi dacă
dumnezeu ar sta mâine de dimineață
pe marginea patului tău,
ar aștepta ca un bunic să te trezești,
să te întinzi, să caști,
să mai stai puțin cu ochii închiși,
poate-poate îți amintești
tot visul ăla frumos, întrerupt,
în care iubeai incredibil de intens,
nu știi pe cine, dar era cineva,
cel mai cineva din toate visele,
din toate iubirile și, firește,
din toate punctele de vedere.
nu poți să lipești visul la loc,
ți-e ciudă că nu știi dacă erai iubit la fel de intens
sau ai visat degeaba,
întinzi mâna după telefon
să vezi dacă nu te-ai trezit
din greșeală...
și dai peste mâna lui dumnezeu.
mâna lui e caldă, doamne!,
cum îți era inima în vis.
și parcă treci prin mâna lui,
te mângâi prin ea cu dragoste
sau cu ceva ce nu știi că aveai.
el îți spune că totul e în regulă,
să nu te sperii,
dar are nevoie de tine să îl ajuți,
că și-a spart ochelarii
și nu îi ajunge pensia pentru alții.
și fără ei nu vede nimic,
dar absolut nimic,
nici măcar cine e. te roagă să-l duci până acasă la el,
nu e departe,
ce mai înseamnă în zilele noastre o veșnicie...
e doar de dus, fără întors,
ține puțin.
acolo e bine,
are el prin lăzile cerului alți ochelari
și-o să te facă sfânt.
ce-ar fi?
Mai e puțin până la Paște, mamă.
Dar nu mai vin acas’ ca-n alte dăți.
Și mi se face frig și-mi este teamă,
C-am să găsesc iar lacăte la porți.
Și cheia-i ruginită de la ploi,
Nici gardul nu se vede din nămeți,
C-a nins teribil, cum ningea la noi
Și-n casă crește iarna pe pereți.
Tu ești plecată prin vecini, puțin,
Să-mparți iar pască și cu ouă roșii,
O să-ți trimit măicuță niște vin
Și-un miel, să-l ai, să nu mai tai cocoșii.
Probabil că ți-e cald și-ți este bine
Sub pătura din flori de primăvară,
De vreme ce nu-mi ceri cum se cuvine
Nimic din ce-ți luasem astă vară.
Mai e puțin până la Paște, mamă,
Dar n-o să vin acas’ ca-n alte dăți.
Mi-e dor de tine dar îmi este teamă,
C-am să găsesc iar lacăte la porți!
Pământul n-a fost rotund dintotdeauna.
La început a avut formă de lacrimă.
Apoi, pentru că Dumnezeu este iubire,
l-a făcut în formă de inimă.
De la o vreme, însă,
văzând atâtea inimi sfărâmate
și pentru că lucrurile se mai întorc uneori
ca să ne ușureze nouă drumul
unii spre ceilalți,
l-a făcut rotund.
Ești fiul
fiecărui anotimp în parte
în tine ploaia își trage sufletul
să se aline
iar soarele se pierde în curcubeu
ești fiul fiecărui anotimp în parte
vara se desfată
în frumusețea brațelor tale
iar izvoare de raze
curg agale în ființa ta
ești fiul fiecărui anotimp în parte
toamna apare preludic pe uliță
numărând frunzele
ca și pietrele
ce duc spre casa ta
ești fiul fiecărui anotimp în parte
iarna îmbracă strai de mireasă virgină
ținând în mână
buchet de flori din gheața de pe geam
ești fiul fiecărui anotim în parte
tu ai noroc cu mine
primăvara...
Trăiesc la prezent
trăiesc la prezent viața mea nouă
indefinită
bucurându-mă și lipsindu-mă
totodată de cei dragi
îmi fac zilnic promisiunea
că voi face pace cu mine însămi
și mă voi reapuca de scris
ca de un fel de fitness intelectual
visez un roman despre arta reușitei în exil
dedublată de senzația plăcută
că aș călători încă în țara mea
acolo unde mă puteam dezbrăca de mine însămi
în cel mai simplu și curat limbaj românesc
noua mea identitate mă sărută
cu un aer realistic pe frunte
îmi așează pe limbă cuvinte bilinguale
mă îmbrățișează cu sentimentul larg
că sunt la mine acasă în noua mea țară
asimilată de visul alb
ce împarte cu dărnicie la toți conflicte interioare
îmi place din ce în ce mai mult să călătoresc
să aflu lucruri noi, să le experimentez
gătesc românește, vorbesc amestecat
adaptată la o lume de sporturi extreme
mă războiesc duios cu cei ce m-au uitat
copiii mei au devenit canadieni înainte de vreme
uneori privesc cerul și mă întreb
oare mama mea și bunicile mele
sunt mulțumite de mine?
poezia mi-a dăruit piramidă cu scară la stele
patria mea este în aer
în vis rădăcinile mele.
lui tata îi plăcea să meargă la piață
în fiecare duminică
el era un om aspru și nu înțelegeam de ce
toate băbuțele îl iubeau
odată m-a caftit
doar pentru că mi-am făcut unghiile cu ojă
în loc să-mi fac temele
mama îl boscorodea de fiecare dată
când se-ntorcea cu plasele pline
de zarzavaturi
pe care nu i le ceruse nimeni
uite îi zicea ea acum trebuie să stau toata ziua
să trebăluiesc la bucătărie
deși e duminica
dar ce era mă să fac îi raspundea el cu un glas blând
doar nu se făcea să le las pe mămăițele alea
cu marfa nevândută pe tarabe
una dintre ele chiar mi s-a plâns că nu i-a cumpărat nimeni nimic
și nu are bani de autobuz
ca să se-ntoarcă acasă
așa se întâmpla în fiecare duminică
mama trântea vasele prin bucătărie
tata se cufunda în fotoliu ca să-și citească ziarul
în timp ce eu și fratele meu
eram nevoiți să scotocim prin toate cotloanele
după te miri ce vase
ca să încapă florile pe care le primeam
de la băbuțele lui
ai întrebat
brusc fără să anunțe ceva
că voiai să știi despre el
mai ales că
ne grăbeam către casă
cu mâinile pline de plase și nimicuri
cum era tati?
abia atunci
mi-am dat seama că burnița
și m-am oprit
am lăsat plasele pe trotuar
și am încercat să mi-l amintesc
i-am văzut ochii
negri și triști
incredibil de triști
m-ai auzit mami?
era...
era așa cum sunt
doar aceia care pleacă și nu vor
frumoși și triști
incredibil de triști
iar ochii lor te privesc altfel
blând și trist
nu știu cum să-ți spună
că vei ramâne singur
te mai privesc un timp așa
poate mai blând
și mult mai trist
de parca ar ști că va începe să plouă
acum când mă întrebi de el
și noi trebuie
să continuăm drumul
mai departe